ADHD: istoria unei tulburări atipice

În anul 1952, când a fost publicată prima ediție a DSM (Diagnostic and Statistical Manual of mental disorders), ADHD nu făcea parte din lista tulburărilor și nu avea acest nume în context terapeutic.

Nu se poate stabili cu precizie momentul în care componentele principale ale tulburării au fost identificate și definite. În general, se acceptă perioada dintre începutul și mijlocul secolului al XIX-lea, mai precis între anii 1798 și 1844.

A fost nevoie de încă mai bine de un secol pentru ca tulburarea să dobândească un statut oficial, iar în anii 1980, cu a treia ediție a DSM, să se apropie de forma pe care o cunoaștem astăzi.

Datorită definirii ceva mai clare, a instrumentelor de diagnostic, în anii 1990 s-a înregistrat o explozie a cazurilor de ADHD. În afara diagnosticării mai precise, celelalte două cauze comun acceptate sunt creșterea efectivă a numărului de copii afectați și faptul că tot mai mulți părinți recunoșteau simptomele iar ulterior își duceau copiii la control de specialitate. Faptul că una dintre cauzele principale ale ADHD este baza genetică poate fi un argument în favoarea tezei că tulburarea nu reprezintă apanajul vremurilor moderne.

Actualmente diagnosticarea este tot mai precisă iar metodele de intervenție, deși nu sunt universal acceptate, presupun atât medicație cât și psihoterapie. Deși există o vastă gamă de produse medicale comerciale, specifice, toate se bazează pe două stimulente: metilfenidat și amfetamină.

DSM V, publicat în 2013, a eliminat subtipurile de ADHD, care au devenit „moduri de prezentare”, și a introdus gradele de afectare. De asemenea, a lărgit definiția, cu „tulburări specifice de învățare”.

Urmărind evoluția ADHD în sistemele de educație și de sănătate publică din SUA și din unele state europene, putem anticipa o creștere dramatică a cazurilor de ADHD și în România. America s-a confruntat, în anii ’80 cu un curent împotriva supra-diagnosticării. Italia se confruntă, actualmente, cu o tendință de supra-diagnosticare a tuturor tulburărilor de învățare. Deși numărul de cazuri va crește semnificativ, există multe șanse ca acest fenomen să nu afecteze România, în următorul deceniu, datorită evoluției abrupte a instrumentelor tehnice de diagnostic.

Astăzi, cauzele care duc la ADHD sunt încă neclare, responsabilitatea cade pe factorii generali ai dezvoltării: moștenirea genetică, factori toxici din mediu și psihotraumele. Inteligența artificială și cele mai noi tehnici de imagistică digitală oferă soluții tot mai eficiente de intervenție.

Contextul social, educațional și terapeutic este extrem de dinamic, iar următorii ani vor aduce schimbări spectaculoase. Între timp, să avem grijă de noi și de cei care au nevoie de ajutorul nostru!