Despre creier și stres

Creierul înţelege şi creează povești, rezolvă problemele apărute, păstrează lecțiile şi informațiile relevante.

Asemănat şi comparat deseori cu un calculator, menit să accepte şi să prelucreze informațiile primite de la organele de simt, în realitate creierul uman nu se limitează doar la asta, el este mai mult o mașină de predicție, ce creează scenarii posibile pentru viitor, scenarii menite să sporească rezistența şi sp minimalizeze pericolele sau riscurile.

Ca fiinţe umane, toți avem un scenariu în curs de desfăşurare în ceea ce priveşte propria nostră poveste de viață, o poveste subiectivă influențată de nivelul dezvoltării nostre, de istoria personală și a experiențelor de viață, dar şi de nivelul de implicare şi interacţiune cu lumea.

În timp ce neocortexul este responsabil pentru funcţiile de ordin superior ale creierului, cortexul, considerat centrul gândirii şi al emoțiilor, este responsabil şi cu funcţiile cognitive sociale complexe. Viața emoțională şi formarea de amintiri, care la rândul lor vor influența scenariul, sunt în mare parte determinate de sistemul limbic. Acesta are o varietate de funcţii ce vizează emoțiile, comportamentul sau memoria pe termen lung. La nivelul acestuia procesarea emoțională de ordin inferior este datorata în mare măsura amigdalei.

În viața omului modern, răspunsurile amigdalei sunt determinate mai des de factorii de stres decât de pericole din mediului înconjurător ce-i pot pune viața în pericol. Adaptată în mod ideal evoluției noastre, amigdala răspunde fricilor moderne, nefăcând însă diferenţa între stresul generat de un pericol real sau unui nereal (neterminarea la timp a unei sarcini de lucru, de exemplu). Amintirile condiționate de un pericol real sau doar perceput ca fiind real, se adună, se îmbină şi sunt stocate în depozitul inconştient brut al amigdalei. Ele vor crea indicii care vor amplifica de-a lungul timpului reacțiile de frică şi anxietate.

Acesta este unul dintre motivele pentru care imaginile din filme sau emisiuni de tip reality-show a unor oameni ce fug, se grăbesc şi au o mimică îngrijorată, speriată, scena fiind completată deseori de stimuli neașteptați, ce apar brusc, ne va face mai mereu sa tresărim. Deşi suntem conștienți că este doar un cadru sau o scena produsă pentru divertisment, reacția nostră este una instinctuală, autentică, un astfel de cadru provocând deseori un răspuns al amigdalei.

Deseori aceasta stare se schimbă în plăcere, jumătate de secundă mai târziu, pe măsură ce structurile neocorticale superioare adună detalii senzoriale şi descoperă că amenințarea este o iluzie. Astfel frica, stresul simțite devin ușurare, iar râsul va descarca tensiunea musculara şi va diminua hipervigilența.

Acest tip de divertisment bazat pe adrenalină, asemenea sporturilor extreme, este exploatat foarte mult datorită acestui carusel de emoții ce ne prinde ca într-un lasou dar şi datorită răspunsului instinctiv, instantaneu al amigdalei urmat de ușurare şi detensionare atunci când amenințarea se dovedeşte a fi o iluzie. Însă dacă acest gen de activităţi bazate pe stres şi reacția instinctivă a amigdalei se repeta des, în timp aceasta va înceta să mai raspundă unor astfel de stimuli.
Acesta este unul dintre motivele pentru care atât căutătorii de senzații tari cât şi producătorii de divertisment caută la nesfârșit noi răsturnări de situaţii tocmai pentru a preveni lipsa de reacţie a amigdalei. Aceste incertitudini psihosociale ce au la baza frică, anxietatea şi stresul şi care la rândul lor determină reacția amigdalei „fugi, lupta, îngheață”, pot afecta însă funcţionarea creierului dar şi a organismului, pe termen lung (McEwen 2003).

Reacția amigdalei la ameninţările percepute sau imaginate provoacă intense schimbări în organism. O privire, un ton al vocii, o metaforă, un gest, o viziune sau o imagine pot face o persoană să reacționeze mai puternic decât alta. Interpretările subiective ale evenimentelor generate de factorii de stres psihosocial şi păstrate inconştient, predispun spre răspunsuri specifice în situaţii de stres. Memoria inconștientă, bazata pe amigdală, se formează mai rapid şi mai eficient în timpul situațiilor periculoase şi emoționale decât în timpul evenimentelor neutre şi neamenințătoare.

Una dintre trăsăturile sistemului limbic, sistem din care face parte și amigdala, este sensibitatea acestuia la ameninţările de tip personal, astfel unul dintre efectele stresului este eliberarea şi prezentă în organism a hormonilor de stres. Eliberarea deasă a acestora afectează în timp funcţionarea sistemului imunitar. De asemenea, pentru a supravieţui unor amenințări continue, la semnalizarea regiunilor centrale ale creierului, atât sistemul endocrin cât şi sistemul imunitar îşi vor încetini şi modifică funcţiile de zi cu zi. Acesta este unul dintre motivele pentru care efectele stresului cronic nu afectează doar sănătatea şi starea de bine a omului, ci şi memoria şi funcţiile cognitive.

Din păcate, în situaţii specifice, lucrurile se pot complica un pic mai mult şi dincolo de acest efect al stresului cronic asupra sănătăţii, prin efectul acestuia asupra sistemelor imunitar şi endocrin, putem vorbi şi de un efect mult mai rapid şi dramatic, ceea ce Walter Cannon definea in 1942 ca „Moartea Voodo”. Numită ulterior moartea psihogenă sau psihosomatică, aceasta este descrisă ca o moarte subită provocată de un șoc puternic emoţional, în general frica, ce apare ca răspuns la o forță exterioară sugerată.

Deşi numele acestui fenomen sugerează o anumită societate, moartea psihosomatică, nu este specifică unei culturi sau unei populații anume. Ceea ce stă la baza ei, este stresul puternic, intens şi în special cascada de hormoni implicați în răspunsul creierului și al organismului la stres. Cascada de hormoni determină efecte puternice la nivelul organismului, degradarea rapidă a stării de bine (câteva ore, zile) şi implicit moartea.

Pe termen scurt, hormonii de stres pot face bine organismului deoarece susțin adaptarea. Dispoziția, memoria şi luarea deciziilor datorită stresului la care este supus organismul, pentru scurt timp pot avea valoare adaptativă.

Creierul nostru este pregătit să lupte cu stresul în fiecare zi, dar întotdeauna e binevenit un ajutor în plus.

Cu atât mai important este a nu ezita şi de a nu ne rușina în a cere ajutor atunci când stresul se întinde pe o perioadă lungă sau pur şi simplu ne este dificil să îl gestionăm.