Clinica de reparat copii

Poate unul dintre lucrurile cel mai des întâlnite în munca mea de terapeut prin artă în lucru cu copii în situaţii de risc este rugămintea de “a-i repara”, rostită într-o formă sau alta de adulţi, părinți sau cadre didactice ale copilului ce ajunge la terapie.
Din păcate, chiar și după atâți ani de profesie, nu am o baghetă magică pe care să o rotesc și spunând cuvântul magic dintr-o dată piesele să cadă fiecare la locul ei și totul să fie bine, ba dimpotrivă, de multe ori îmi este dificil, uneori imposibil „să repar” copilul.
În primul rând pentru că lucrurile sunt mai complicate decât par la prima vedere, dar departe de a fi o scuză hai să vedem de ce noi, terapeuții, nu putem întotdeauna „repara” copiii.
Unele dintre motivele principale sunt tocmai cauzele pentru care acesta ajunge la terapie: comportamentul, reacțiile sau interacțiunile sale diferite de norme, ce-i perturbă viață sau îi creează suferință. Pare simplu la prima vedere, terapie pentru simptom, ce poate fi așa greu?
Din păcate este departe de a fi de ajuns, căci atâta timp cât cauza există efectul are tendința de a reapărea. Mai mult de atât, nu puține sunt cazurile în care cauzele ce stau la baza motivelor enunțate mai sus sunt externe, ce nu aparțin copilului, manifestările lui doar oglindind problemele, dificultățile existente în familia sau în mediul său.
Unii copii își exteriorizează trăirile generate de situațiile critice în care se află prin acte distructive, violență, agresivitate, răbufniri nervoase, în timp ce alții se retrag din relații, se retrag în sine sau își îndreaptă sentimentele negative și manifestările distructive către ei înșiși.
Când copiii sunt expuși la niveluri prelungite și severe de stres, pentru a supraviețui și „a se menține în siguranță”, trec în modul „luptă, îngheață sau fugi”. Acest lucru îi face incapabili să se concentreze, să învețe sau să accepte sfaturi. Ei se retrag sau devin agresivi ca modalitate de a se îndepărta și a se separa de mediile sau acțiunile din care fac parte sau în care sunt implicați fără voia lor. Nu de puține ori la baza manifestărilor copilului stă o problemă prin care trece întreaga familie (divorț, perioadă de doliu, o schimbare majoră apărută în viață membrilor săi) sau o problemă din cauza căruia copilul este îngrijorat la școală ori în relațiile sale. În familie, oricare ar fi problema, suferința unuia dintre membrii îi afectează profund și pe ceilalți, în special copiii. La fel se întâmplă și atunci când în mediul social al copilului există situații limită (violență, abuz, bullying).
Din păcate, la baza deciziei de a trimite copilul „la reparat” stă tocmai lipsa delimitării clare dintre evenimentele sau experiența de viață a copilului și starea sa de bine psihic, ca și cum nu ar exista o legătură semnificativă, de cauzalitate, între ele. Acest lucru întărește ideea că este ceva „în neregulă” cu persoana, anulând din start ideea că manifestările copilului sunt de fapt rezultatul evenimentelor din viața sa. Astfel, persoanele din jurul său tind să vadă „simptomele” ca semne ale unei tulburări sau ale unei boli a copilului și nu ca semnalizatori ai faptului că ceva este în neregulă în lumea sa.
Deseori, pe baza acestor simptome, problema este localizată în interiorul copilului, devine problema lui, iar acesta este trimis pentru a fi „reparat” în cadrul sesiunilor de psihoterapie sau „tratat” cu ajutorul medicamentelor prescrise de medic. De asemenea, decizia conform căreia copiii sunt trimiși la terapie pentru a minimaliza sau trata impactul agresiunii suferite de ei, riscă să întărească ideea că problema se află în interiorul copilului, fiind strict a lui. Desigur, copiii trebuie să aibă posibilitatea de a vorbi cu un adult în care au încredere pentru a dezvălui și a putea procesa lucrurile ce-l frământă.
Nu neg necesitatea și urgența acestui lucru, ci doar faptul că acest fenomen este unidirecțional. Dacă luăm ca exemplu bullying-ul, un fenomen atât de prezent în viața multor copii sau adolescenți, una dintre cauzele declanșatoare a sinuciderilor din rândul copiilor sau adolescenților, vorbim din start de un copil hărțuit, agresat și cel puțin altul ce-l hărțuiește.
De cele mai multe ori cel dus întâi de toate „la reparat” este copilul hărțuit. În cazurile severe de bullying, deseori copilul victimă manifestă într -o măsură semnificativă anxietate, fiind astfel deseori diagnosticat cu tulburare de anxietate. Prezența anxietății este un lucru normal dată fiind situația și impactul puternic al fenomenul de bullying, însă această etichetare bazată pe separarea „soluției” de cauza problemei este de multe ori descurajantă pentru copilul victima. Inevitabil unii dintre acești copii victime ale bullying-ului vor avea nevoie de ajutor de specialitate pentru a trece mai ușor peste cele întâmplate, dar este foarte important că lucrurile să fie clare.
Problema pentru care copilul victimă se află în terapie este de fapt un efect al bullying-ului. Adevărată problemă nu este în interiorul copilului hărțuit trimis la „reparat”, ci în interiorul copilului ce hărțuiește.
Copiii care agresează au la rândul lor propriile dificultăți ce stau la baza comportamentului lor. Analiza, cunoașterea și înțelegerea acestor dificultăți sunt cel puțin la fel de important de știut și ținut cont de ele când decidem cine și în ce măsură are nevoie să fie „reparat”. La fel stau lucrurile și în situațiile din cadrul familiei sau cele ce determina suferința copiilor (separarea părinților sau divorț, deces, violență domestică, abuz sexual etc.).
Trimiterea copilului „la reparat” nu este o soluție a problemelor atunci când părinții lui se ceartă în fiecare seară și se amenință unul pe altul cu moartea. Nu va rezolva problemele nici în cazurile în care copilul este etichetat ca având o tulburare psihologică doar pentru că, în lipsa unui adult responsabil în viața sa, acesta a preluat rolul adultului în familie sau relație.
Sunt acei copii maturizați prea rapid pentru că cineva trebuie să aibă grijă de frații mai mici, de casă, de părintele care este dependent de substanțe, în general de alcool, sau copleșit de problemele personale în așa mare măsură încât nu este funcțional. Ceea ce ar trebui reținut este că toate aceste experiențe prin care copiii trec au un impact semnificativ asupra bunăstării emoționale și fizice a acestora.
Părinții, profesorii, asistenții sociali, factorii de decizie și politicienii trebuie să fie conștienți de impactul pe care experiențe traumatice, agresiunea, intimidarea, rasismul, neglijarea, abuzul, violența domestică și divorțul părinților îl au asupra copiilor. Este necesar a fi luate măsuri pentru a recunoaște și a minimaliza impactul acestor evenimente asupra copilului, dar aceste măsuri nu ar trebui să se rezume doar la a trimite copilul la terapie.
Poate cel mai terapeutic răspuns pe care un copil îl poate primi, este ca un adult ia măsuri pentru a opri agresiunea sau a se adresa cauzei, iar „Asta nu ar fi trebuit să ți se întâmple” este poate cel mai terapeutic lucru pe care un părinte i l-ar putea spune. Este vital că adulții din viață copiilor să-și asume un rol în soluționarea problemelor. Aceștia, la rândul lor, trebuie sprijiniți, ajutați sau îndrumați, dacă este necesar. Neimplicarea sau rezistența manifestată de aceștia atunci când se încearcă a-i implica este deseori determinată de situația în sine. Uneori aceasta este foarte dureroasă, greu de ignorat și este însoțită de un sentiment puternic de vină.
Nu de puține ori implicarea părinților în terapia copilului dezvăluie necesitatea propriului proces terapeutic, independent de cel al copilului.
Acest lucru îi poate ajuta să observe și să fie conștienți de punctelor forte ale fiecărui membru în parte, dar și de modul în care fiecare membru al familiei influențează comportamentul celorlalți. Pot învăța, de asemenea, diferite modalități de gestionarea a propriei anxietăți, dar și modalități de soluționare a problemelor ce afectează familia.
Deseori „repararea” copilului înseamnă și a-i ajuta pe părinți să reflecte asupra așteptărilor și speranțelor lor în ceea ce-l privește pe acesta și să găsească, împreună cu terapeutul, cele mai bune practici parentale.
Terapia individuală presupune ca un copil să se prezinte în mod regulat la întâlniri, să se angajeze în mod activ în proces și chiar să își asume sarcini între sesiuni, lucru din păcate dificil de realizat atunci când copiii se luptă singuri.
„Repararea” copilului este și trebuie să fie o muncă în echipă, echipa ce cuprinde atât terapeutul, familia dar și cadrele didactice sau sistemul educațional, mai ales în cazurile în care vorbim de agresiune, violență sau bullying în cadrul școlilor.