Autismul nediagnosticat: inutilitatea tardivă a lui „ar fi fost bine”

Adrian, un băiat de 11 ani, a venit împreună cu mama sa pentru că, fiind în clasa a IV-a, nu citea și nu scria la nivelul clasei și „vorbea greu”.
Am fost întrebată de către o asistentă dacă am mai întâlnit cazuri care să mă surprindă. I-am răspuns că eu sunt convinsă că voi avea mereu ceva de învățat de la pacienții mei și că oricând te poți întâlni cu cazuri inedite sau provocatoare. Și în scurt timp a și venit la cabinet un astfel de caz.
Adrian, un băiat de 11 ani, a venit împreună cu mama sa pentru că, fiind în clasa a IV-a, nu citea și nu scria la nivelul clasei și „vorbea greu”. Mama sublinia faptul că „în rest mă înțeleg cu el, n-am treabă” – adică este foarte priceput în activitățile gospodărești și are multe inițiative, are o autonomie bine dezvoltată privind îmbrăcatul, mâncatul, activitățile proprii de timp liber.
În istoricul medical avea o evaluare psihiatrică anterioară la vârsta de 4 ani pentru întârziere în dezvoltarea vorbirii, când i s-au recomandat doar neurotrofice.
După încă jumătate de an moartea tragică a tatălui într-un accident i-a blocat parcă dezvoltarea – la grădiniță și apoi la școală i-a fost mereu greu să țină pasul cu colegii, în ciuda faptului că are o memorie de evocare peste medie.
Mama s-a destăinuit spunându-mi că moartea soțului a marcat-o atât de mult, încât nu a mai putut fi atentă la nevoile copilului. „Parcă am fost într-un vis și acum m-am trezit, de abia acum mă dezmorțesc și mă simt capabilă să mă ocup de problemele copilului meu; până acum mai degrabă el a avut grijă de mine, s-a descurcat singur. Sper să nu fie prea târziu.”
La examinarea psihiatrică a reieșit că nu înțelege toate întrebările, chiar din limbajul uzual, dacă nu are și prompt vizual (prezintă întârziere în limbajul receptiv), uneori răspunde prin ecolalie, atenția este de scurtă durată, se plictisește repede; are dificultăți importante de pronunție a sunetelor și de articulare a cuvintelor.
Are solilocvie, își amintește fragmente din zilele anterioare și râde singur. Interacțiunea cu semenii de vârsta lui este deficitară, dar caută să se joace cu cei mai mici.
Din observația clinică completată cu informațiile din anamneză, testarea copilului în cabinet pe funcțiile de comunicare (insuficient dezvoltată receptiv și expresiv), abilități școlare (foarte scăzute raportat la vârstă), socializare (insuficient dezvoltată din cauza capacității reduse de înțelegere a situațiilor sociale), activitate și conduite motorii (autonomie bine dezvoltată, dar cu absența jocului în copilărie și unele acțiuni stereotipe) – am concluzionat că este o Tulburare de spectru autist. Practic dificultățile de învățare din prezent sunt rezultatul acestei afecțiuni și a faptului că nu s-a intervenit corectiv până la vârsta lui de 11 ani.
Adrian ar fi avut nevoie de terapie de stimulare cognitivă și de limbaj de la primele semne, dar pentru că inițial s-a crezut că este doar o întârziere de limbaj, iar mama a fost prinsă în propriul proces de travaliu post-traumatic, nefiind disponibilă și atentă la nevoile copilului, copilul „a crescut de unul singur”.
Este păcat că s-a întâmplat astfel. Pentru Adrian este mult mai greu acum să recupereze deficitele, aproape imposibil. Nu există nici un vinovat în povestea asta. Dar există „ar fi fost bine”: ar fi fost bine ca Adrian să fii fost dus la terapie de la vârsta de 4 ani, chiar dacă atunci nu au fost identificate elemente din spectrul autist; ar fi fost bine dacă mama primea ajutor de specialitate (psihoterapie) în urma decesului soțului, având șansa să se echilibreze emoțional mai repede și să fie sprijinul necesar pentru copilul ei; ar fi fost bine dacă învățătoarea ar fi tras un semnal de alarmă din primele clase că Adrian nu se descurcă la școală, rămâne mult în urmă și că are nevoie măcar de un profesor de sprijin.
Din păcate acest caz a ajuns la mine târziu. Încă se mai pot face lucruri pentru a-l ajuta pe Adrian. Eu cred în plasticitatea creierului – dacă va începe terapia de stimulare și logopedia acum, îl va ajuta să mai recupereze din deficitul școlar și de vorbire, dar mai ales îi va da șansa să se poată integra în grupul de copii de vârsta lui, lucru necesar pentru dezvoltarea abilității sociale, funcționării ca individ, creșterea stimei de sine.