Sindromul impostorului

Oamenii care se subestimează mereu pe ei înșiși și propria performanță suferă de așa-numitul fenomen ”sindromul impostorului”. Ei cred că orice succes se datorează circumstanțelor externe, că au doar noroc și mai multe șanse.

Această trăsătură de personalitate îi determină pe aceștia să trăiască cu o teamă permanentă că abilitățile lor vor fi expuse ca o „înșelăciune”.

Fenomenul impostor a fost descris pentru prima dată în 1978 de către psihologii americani Pauline Clance și Suzanne Imes. Ei au observat că există un număr deosebit de mare de femei de succes care nu se consideră foarte inteligente.

Într-un nou studiu în Personality and Individual Differences, psihologii de la Universitatea Martin Luther Halle-Wittenberg (MLU) arată pentru prima dată că, chiar și în condiții de viață reală, fenomenul apare indiferent de vârstă, sex și inteligență. Până acum a fost investigat doar pe baza unor sondaje sau cazuri individuale.

Este obișnuit ca oamenii să-și pună la îndoială abilitățile din când în când. Cu toate acestea, există oameni care sunt permanent afectați de îndoiala de sine, în ciuda faptului că au o performanță bună, cum ar fi obținerea de note bune sau feedback pozitiv la servici și cred că performanța lor este masiv supraestimată de alții, ci nu pentru munca grea depusă de către ei.

Eșecurile, pe de altă parte, sunt întotdeauna interiorizate, ca rezultat al propriilor neajunsuri.

Aceste lucruri au fost până acum investigate doar în așa-numitele studii de vignetă.

Șaptezeci și șase de participanți au completat o serie de teste de inteligență și au primit feedback pozitiv despre ele, indiferent de performanța lor reală. Apoi au fost întrebați de ce cred că s-au descurcat atât de bine.

Studiul a arătat două lucruri: în primul rând, gradul auto-raportat al fenomenului impostor nu este legat de inteligența sau performanța măsurată efectiv. În al doilea rând, testul a susținut ipoteza că persoanele cu tendință la fenomenul impostor își devalorizează performanța măsurată obiectiv și atribuie rezultate pozitive unor cauze externe precum norocul și șansa, dar nu propriilor abilități.

Sindromul impostorului și faptul că se autosabotează pe ei înșiși, i-au determinat pe participanți sa aibă diverse afirmații teoretice, cum ar fi că le este greu să accepte laudele sau că le este frică să nu poată repeta ceea ce au realizat.

O subestimare permanentă a propriilor abilități este adesea însoțită de teama că această presupusă înșelăciune intelectuală va fi expusă mai devreme sau mai târziu și că oamenii vor plăti prețul pentru asta.

„Sindromul impostorului nu este definit ca o boală psihică. Totuși, persoanele care suferă de aceasta, prezintă o susceptibilitate mai mare la depresie” după spusele unui autor al studiului.

Persoanele care au dificultăți cu îmbunătățirea stimei de sine, cu satisfacția în muncă și cu bunăstarea generală ar putea fi ajutați prin programe de formare personalizate.